Inconstientul

INCONSTIENTUL

Ideea de inconstient a fost impusa de catre Freud din necesitati
practice, si nu filosofice. De altfel, in anturajul imediat al lui
Freud nu a existat la inceput nici o opozitie majora fata de aceasta
idee. Profesorul lui Freud, Meynert, se afla sub influenta directa a
lui Herbart, in a carui teorie acceptarea proceselor sufletesti juca
un rol esential.

Faptul ca in lantul manifestarilor observabile apar lacune
inexplicabile poate fi privit din doua puncte de vedere: se pot ignora
procesele somatice si sa presupunem ca lacunele pot fi inchise prin
procese psihice inconstiente si se poate construi un lant pur somatic,
in care nu exista nici o veriga lipsa si care acopera intregul camp al
observatiei.

Freud adopta initial a doua varianta, in descrierea de tip neurologoc
a manifestarilor psihopatologice. El este fascinat de posibilitatea de
a cladi o "psihologie" pe baze pur neurologice. Produsul acestei
incercari este " Schita unei psihologii stiintifice", al carei
manuscris este trimis lui Fliess in septembrie-octombrie 1895. Este o
ambitioasa incercare de a explica intregul comportament normal si
patologic prin doua entitati materiale: neuronul si "cantitatea
libera", o energie fizica sau chimica neprecizata. Nu era aici
necesara postularea directa a unor procese psihice inconstiente;
totusi unul dintre postulatele de baza din "Schita" este acela ca
"memoria este incompatibila cu constiinta".

Esenta procesului de refulare nu consta in suprimarea, in anularea
unei reprezentari ce reprezinta o pulsiune, ci consta in a o impiedica
sa devina constienta. Spunem atunci ca ea s-ar gasi in starea de
"inconstienta";trebuie insa sa aducem destule dovezi in favoarea
faptului ca ea poate produce si in mod inconstient efecte, chiar si pe
acelea care ajung in cele din urma constiente. Tot ceea ce a refulat
trebuie sa ramana inconstient, insa noi vrem sa stabilim inca de la
inceput ca ceea ce e refulat nu acopera tot ceea ce e inconstient.
Inconstientul are o cuprindere mai mare; ceea ce e refulat e o parte
din inconstient.

Cum se ajunge la cunosterea inconstientului? In mod normal, cunoastem
inconstientul doar in calitate de constient, adica dupa ce el a
cunoscut o transformare sau o traducere in constient. Practica
psihanalitica ne face cunoscut zi de zi ca asemenea traducere este
posibila. Pentru asta insa se cere ca cel analizat sa invinga anumite
rezistente, anume pe acelea ca5e l-au transformat, prin respingerea
din constient, in refulat.

Indreptatirea de a accepta un psihic inconstient si de a lucra cu
aceasta supozitie in mod stiintific ne va fi contestata din mai multe
puncte de vedere. Impotriva acestora putem spune ca admiterea
inconstientului este necesara si legitima, si ca detinem mai multe
dovezi pentru existenta lui. El este necesar fiindca datele
constientului sunt in mare masura lacunare; atat la cei sanatosi , cat
si la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun, pentru
explicarea lor, alte acte, despre care constientul insa nu mai poate
spune nimic. Asemenea acte nu sunt numai actele ratate si visele in
cazul celor sanatosi, iar in cazul celor bolnavi tot ceea ce numim
simptom psihic si fenomen obsesional-experienta noastra zilnica cea
mai personala ne-a familiarizat cu idei despre a caror provenienta noi
nu cunoastem nimic, si cu rezultatele unor procese de gandire a caror
elaborare ne-a ramas ascunsa. Toate aceste acte constiente raman
incoerente si neantelese, in caz ca dorim sa pastram exigenta ca noi
sa aflam numai prin intermediul constientului tot ceea ce se petrece
in actele psihice; aceleasi acte se ordoneaza, insa, intr-un context
ce poate fi expus, daca interpolam actele inconstiente accesibile.
Castigul de coerenta si de sens este insa un motiv foarte justificat
care s-ar cuveni sa ne faca sa depasim experienta nemijlocita. Daca
insa se mai dovedeste ca pe admiterea inconstientului se poate cladi o
actiune plina de succes prin care noi influentam in mod relevant
cursul proceselor constiente, atunci am dobandit o dovada
incontestabila pentru existenta a ceea ce a fost admis. Trebuie atunci
sa se sustina punctul de vedere conform caruia nu e nimic altceva
decat o aroganta nejustificata sa ceri ca tot ceea ce se petrece in
psihic sa trebuiasca sa devina cunoscut si constiintei.

Putem merge si mai departe si sa afirmam, in sprijinul admiterii unei
stari psihice inconstiente, ca in fiecare moment constiinta nu
cuprinde decat un mic continut, in asa fel inca cea mai mare parte a
ceea ce numim noi cunoastere constienta trebuie sa se afle oricum, in
cele mai lungi perioade, in starea de latenta, asadar intr-o stare de
inconstienta psihica. Conflictul cu inconstientul ar deveni, luand in
considerare toate amintirile noastre latente, complet neinteligibil.
Ne lovim atunci de obiectia conform careia aceste amintiri latente nu
mai trebuie desemnate drept psihice, ci ele ar corespunde resturilor
din procesele somatice din care poate aparea din nou psihicul. E usor
de replicat ca, dimpotriva, amintirea latenta este un reziduu
indubitabil al unui proces psihic. E mai importanta insa sa lamurim
faptul ca obiectia se bazeaza pe echivalarea constientului cu psihicul
- echivalarea tacita, dar fixata totusi din capul locului. Aceasta
echivalare este ori un petitio principii, care nu accepta intrebarea
daca tot ceea ce e psihic trebuie sa fie si constient, sau o chestiune
de conventie, de nomenclatura. In ceea din urma postura ea este,
fireste, irefutabila ca orice conventie. Ramane deschisa numai
intrebarea daca ea se dovedeste atat de utila, incat sa trebuiasca sa
fim de acord cu ea. Trebuia sa se raspunda, insa ,ca echivalarea
psihicului cu constientul nu este absolut deloc utila. Ea distruge
continuitatile psihice, ne arunca in dificultatile insurmontabile ale
paralelismului psiho-fizic, fiind expusa reprosului ca supraestimeaza,
fara intemeiere clara, rolul constiintei, obligandu-ne sa parasim
prematur domeniul cercetarii psihologice, fara a ne putea aduce
compensatie prin rezultatele altor domenii.

Oricum, e clar ca intrebarea: daca starile incontestabil latente ale
vietii psihice ar trebui intelese ca fiind psihic inconstiente sau ca
fiind fizice, ameninta sa devina o cearta in jurul cuvintelor. E
recomandabil, de aceea, sa aducem in prim plan ceea ce noi cunoastem
cu siguranta din natura acestor stari problematice. Dupa
caracteristicile lor fizice, ele ne sunt complet inaccesibile. Nici o
reprezentare fiziologoica, nici un proces chimic nu ne poate face sa
avem o idee despre esenta lor. E sigur, pe de alta parte, ca ele au un
contact substantial cu procesele psihice constiente; ele pot fi
transpuse, printr-un anumit travaliu, in aceste procese psihice
constiente, si chiar inlocuite de ele, putand fi descrise cu toate
categoriile pe care noi le intrebuintam la actele psihice constiente,
ca reprezentari, tendinte, decizii si altele asemenea. Da, despre
unele din aceste stari latente trebuie sa spunem ca se deosebesc de
cele constiente doar prin incetarea constiintei. Nu vom ezita, asadar,
sa le tratam ca obiecte ale cercetarii psihologice si in cea mai
stransa legatura cu actele psihice constiente.

Respingerea intransigenta a caracterului psihic al actelor psihice
latente se explica prin faptul ca cele mai multe dintre fenomenele ce
sunt luate in considerare nu au devenit obiecte de studiu in afara
psihanalizei. Cine nu cunoaste starile de fapt patologice, cine crede
ca actele ratate ale celor normali sunt numai lucruri accidentale,
multumindu-se cu vechea intelepciune cum ca visele ar fi amagiri,
acela trebuie doar sa ignore unele enigme ale psihologiei constiintei,
pentru a nu-si pune problema existentei unei activitati psihice
inconstiente. De astfel, experimentele hipnotice, in special sugestia
post-hipnotica, au demonstrat deja, inainte de psihanaliza, intr-un
mod clar, existenta si modul de actiune ale inconstientului psihic.

Admiterea inconstientului este insa apoi si complet legitima, in
masura in care noi, atunci cand l-am postulat, nu ne-am departat cu
nici un pas de la modul nostru obisnuit si corect de a
gandi.Constiinta mijloceste oricaruia dintre noi numai cunoasterea
propriilor stari psihice; faptul ca si un alt om are, de asemenea,
constiinta este o concluzie care a trasa -per analogiam- pe baza
manifestarilor si actiunilor perceptibile ale celuilalt, pentru a
putea intelege comportamentul acestuia. Aceasta concluzie, sau aceasta
identificare, a fost extinsa de la Eu la alti oameni, animale, plante,
la nevietuitoare si la lumea intreaga, dovedindu-se folositoare atat
timp cat asemanarea cu Eul-particular era covarsitor de mare, devenind
insa nesigura in masura in care celalalt se indeparta de Eu. Critica
noastra de astazi devine deja nesigura in privinta constiintei
animalelor, refuza sa accepte constiinta plantelor si considera drept
misticism admiterea constiintei la nevietuitoare. Insa chiar si acolo
unde tendinta originara de identificare a trecut examenul critic,
anume la aproapele nostru uman, admiterea unei constiinta se bazeaza
pe o concluzie, neputand impartasi certitudinea nemijlocita a propriei
noastre constiinte.

Psihanaliza nu cere nimic altceva decat ca acest rationament sa fie
aplicat si asupra propriei persoane, proces spre care nu exista,
desigur, nici o tendinta constitutiva. Daca se intampla asta, atunci
trebuie sa spunem ca toate actele si manifestarile pe care le observ
in mine si pe care nu stiu sa le leg de viata mea psihica obisnuita,
trebuie sa fie judecate ca si cum ar apartine alte persoane , trebuind
sa-si gaseasca clarificarea prin intermediul unei vieti psihice ce
este atribuita acesteia. Experienta arata, de asemenea, ca se stie
prea bine, cand e vorba de celelalte persoane, cum sa se interpreteze
- adica sa se incadreze intr-un context psihic - aceleasi acte carora,
in cazul propriei persoane, le este refuzata recunoasterea. Datorita
unui obstacol special, cercetarea noastra este deviata in mod evident
de la propria persoana si impiedicata sa obtina o cunoastere corecta a
sa.

Acest rationament - aplicat, in ciuda rezistentei, asupra propriei
persoane - nu conduce la descoperirea unui inconstient, ci la
admiterea unei alte constiinte, unei a doua constiinte, ce e unita in
persoana mea cu cea pe care o cunosc. Aici, insa, critica gaseste
prilejul de a obiecta cate ceva. In primul rand, este o constiinta de
care propriul purtator nu stie nimic, este altceva decat o constiinta
straina, si e indoielnic daca o asemenea constiinta., careia ii
lipseste trasatura cea mai importanta, merita in genere sa fie luata
in discutie. Cel care insa s-a opus admiterii unui psihic inconstient,
nu va putea fi multumit sa-l inlocuiasca cu o constiinta inconstienta.
In al doilea rand, analiza indica faptul ca procesele psihice latente
particulare, pe care noi reusim sa le intelegem, se bucura de un grad
mare de independenta reciproca, ca si cum nu ar sta in legatura unul
cu celalalt si nu ar sti nimic unul de celalalt. Trebuie sa fim,
asadar, pregatiti sa acceptam in noi nu doar o a doua constiinta, ci
chiar si o a treia, a patra, probabil o serie deschisa de stari de
constiinta care ne sunt toate necunoscute, sunt necunoscute si una in
raport cu cealalta. In al treilea rand, argumentul cel mai plin de
greutate este faptul ca prin cercetare analitica aflam o parte a
acestor procese latente poseda caracteristici si particularitati ce ne
apar drept straine, chiar de necrezut, fiind contrare
caracteristicilor constiintei cunoscute de noi. Vom avea prin urmare,
temeiuri sa modificam concluzia aplicata asupra propriei persoane in
sensul ca ea nu ne demonstreaza existenta in noi a unei a doua
constiinte, ci existenta unor acte psihice ce sunt fara constiinta.
Vom respinge, de semenea, ca fiind incorect si inselator, termenul de
"subconstient". Cunoscutele cazuri de "double conscience" (clivaj al
constiintei) nu demonstreaza nimic impotriva conceptiei noastre. Ele
pot fi descrise, la modul cel mai potrivit, drept cazuri de clivaj al
activitatilor psihice in doua grupe, aceeasi constiinta intorcandu-se,
alternativ, spre unul sau spre celalalt loc.

Nu ne mai ramane in psihanaliza nimic altceva de facut decat sa
explicam procesele psihice ca fiind in sine inconstiente si sa
comparam perceptia lor prin constiinta cu perceptia lumii exterioare
prin organele de simt. Asteptam de la aceasta comparatie sa fie in
beneficiul cunoasterii noastre. Supozitia psihanalitica a unei
activitati psihice inconstiente ne apare, pe de o parte ca fiind o
continuare mai ampla a animismului primitiv, care a oglindit
pretutindeni imaginile proprii constiintei noastre, iar pe de alta
parte, drept continuare a corecturii pe care Kant a intentionat-o
referitor la conceptia noastra despre perceptia exterioara. Dupa cum
Kant ne-a avertizat sa nu trecem cu vederea conditionarea subiectiva a
perceptiei noastre si sa nu consideram drept identice perceptia
noastra cu perceputul care nu poate fi recunoscut, tot asa si
psihanaliza ne aminteste sa nu punem perceptia constiintei in locul
procesului inconstient, care este obiectul ei. Ca si fizicul, nici
psihicul nu are nevoie sa fie in realitate asa cum ne apare. Cu
satisfactie, ne vom pregati insa sa aflam ca corectura perceptiei
interne nu ofera o dificultate la fel de mare ca si a perceptiei
exterioare, ca obiectul intern e mai putin irecognoscibil decat lumea
exterioara.

Eu cred, ca opozitia dintre constient si inconstient nu se poate
aplica in cazul pulsiunii. O pulsiune nu poate deveni niciodata obiect
al constiintei, ci doar ideea care o reprezinta. Nici in inconstient
pulsiunea nu poate fi altfel reprezentata decat prin intermediul unei
reprezentari. Daca pulsiunea n-ar fi legata de o reprezentare, sau
daca ea nu ar aparea ca o stare afectiva, atunci noi n-am sti nimic
despre ea. Atunci, insa, cand vorbim totusi despre miscari pulsionale
inconstiente sau despre miscari pulsionale refulate, aceasta nu e
decat o nevinovata neglijenta de exprimare. Nimic altceva nu putem
intelege prin asta decat o miscare pulsionala al carei reprezentant -
reprezentare este inconstient; nimic altceva nu e luat in considerare.

S-ar putea crede ca raspunsul la intrebare privitoare la senzatiile,
sentimentele, afectele inconstiente ar fi la fel de usor de oferit.
Din esenta unui sentiment, face, totusi, parte faptul ca el e simtit,
ca e cunoscut asadar de catre constiinta. Posibilitatea unui
inconstient nu s-ar pune absolut de loc atunci cand vorbim de
sentimente, senzatii si afecte. Suntem, insa, obisnuiti in practica
psihanalitica sa vorbim de iubire inconstienta, ura inconstienta,
manie inconstienta, si gasim inevitabila chiar alaturarea ciudata a
cuvintelor "constiinta inconstienta de culpabilitate" sau paradoxala
"angoasa inconstienta". Depaseste , oare, in semnificatie acest mod de
a utiliza limbajul pe cel din cazul "pulsiunii inconstiente"?