Liviu Rebreanu

Iti este util acest referat?
Da-i o nota si ajuta-ti colegii!
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 LIVIU REBREANU (1885-1944)
Liviu Rebreanu s-a nascut la 27 noiembrie 1885, in satul Tirlisiua, judetul Bistrita-Nasaud. Este primul dintre cei treisprezece copii ai invatatorului Vasile Rebreanu si al Ludovicai, ambii descendenti au unor familii de tarani liberi ("graniceri") de pe Valea Somesului. Isi face studii gimnaziale in Nasaud si Bistrita, apoi scoala militara in Sopron. In 1898 indragostit in clasa a IV-a de liceu, scrie "intiia si ultima poezie". In 1906 absolva Academia Militara "Ludoviceum" din Budapesta si activeaza ca ofiter la Gyula. In 1908 demisioneaza, iar in 1909 trece clandestin muntii, spre Bucuresti.
Debutul literar al scriitorului este nuvelistic. Il consemneaza revista "Luceafarul", din Sibiu, condusa de O.Goga si O.Taslauanu, catre sfirsitul anului 1908, apoi, in anul urmator, revista "Convorbiri critice", la Bucuresti, unde tinarul prozator se stabilise, incercind sa se afirme in viata literara romaneasca. In anul 1910 este secretar de redactie la "Falanga literara si artistica", condusa de M.Dragomirescu, functie ce o va detine si la "Convorbiri critice". In 1911 este numit secretar al Teatrului National din Craiova, mai apoi devenind colaborator de baza al lui Emil Girleanu, la acea data directoral institutiei.
Pina la aparitia primului sau roman, Ion(1920), a publicat citeva volume de nuvele (Framintari, 1912; Golanii, 1916; Marturisire, 1916; Rafuiala, 1919). In decembrie 1928 este numit director al Teatrului National din Bucuresti, functie pe care o va detine vreme de un an. In anul 1932 tipareste, la Bucuresti, revista "Romania literara", care apare pina la 6 ianuarie 1934. Moare la 1 septembrie 1944 la Valea Mare, in virsta de 59 de ani. Peste citeva luni va fi deshumat si reinhumat la Cimitirul Bellu din Bucuresti

Liviu Rebreanu
Încercând să definim lapidar contribuţia lui Liviu Rebreanu la evoluţia prozei româneşti, am putea zice: Rebreanu a dat literaturii române romanul. Într-adevăr, cu Liviu Rebreanu începe romanul românesc modern, deci romanul în înţelesul deplin al cuvântului.
Inspirat din realitatea satului transilvănean de pe la începutul secolului, primul său roman, “Ion” (1920) e dominat de figura masivă ca un bloc de granit a personajului central. Desfăşurarea acţiunii pe două planuri principale: în mediul ţărănesc şi în acela al intelectualităţii rurale reprezentate de familia învăţătorului Herdelea şi de aceea a preotului Belciug, prilejuieşte romancierului revelarea unei lumi, cu frământările, dramele şi aspiraţiile specifice. Nicăieri în literatura română viaţa satului n-a fost evocată cu atâta forţă realistă, atât de viguros şi de pătrunzător. Condiţia lui Ion rezumă tragedia istorică a ţărănimii fără pământ. Teribilă, sforţarea lui Ion de a-şi depăşi condiţia capătă dimensiuni universale şi înfrângerea sa în lupta cu soarta implacabilă aduce aminte de prăbuşirea eroilor din tragediile antice.
Povestea ascensiunii şi surpării lui Ion adună în cuprinsul ei, concentrată, închisă parcă într-un cerc, întreaga existenţă de altădată a Transilvaniei româneşti. Lumea ţărănească cu straturile ei nu fără comunicare unele cu altele, dar vizibil delimitate, lumea intelectualităţii săteşti: învăţătorul, preotul, apoi autorităţile: primarul, notarul, liota politicienilor în goană după voturi; de asemenea, datinile ardelene specifice, legate de horă, nuntă, înmormântare; într-un cuvânt, viaţa satului în toate înfăţişările ei alcătuieşte un amplu şi magistral caleidoscop în cuprinsul romanului lui Rebreanu. “Ion” este o densă monografie sau, mai precis, o epopee a satului românesc de peste munţi.
Epopeea lumii româneşti, începută în “Ion”, se continuă şi se desăvârşeşte în celelalte două monumente epice: “Pădurea spânzuraţilor” şi “Răscoala”. Un tânăr reprezentant la intelectualităţii române din Transilvania, zugrăvit în “Ion” într-un plan secund, e urmărit în “Pădurea spânzuraţilor” (într-o cu totul altă întruchipare individuală) în război, iar “Răscoala” continuă direct acţiunea romanului de debut al lui Rebreanu.
În “Ion”, Titu Herdelea, personajul-martor, ia parte la viaţa din satul lui Ion al Glanetaşului; în “Răscoala” îl reîntâlnim la Bucureşti, ca ziarist şi prieten la tânărului Grigore Iuga, a cărui moşie va fi unul dintre teritoriile în care se va dezlănţui năprasnica forţă a mulţimilor. Titu Herdelea ia, aşadar, cunoştinţă - şi cititorul împreună cu el - de două manifestări, una individuală, alta colectivă, ale “dramei pământului”. Ion al Glanetaşului se zbuciumă de unul singur să scape de sărăcie, să dobândească pământ, condiţie unică, în înţelegerea lui, a autorealizării. Consecinţa: o rostogolire vertiginoasă pe povârnişul dezumanizării şi, în cele din urmă, o moarte cumplită. Tot o tentativă - colectivă de data aceasta - de ridicare la condiţia omenească prin dobândirea de pământ formează şi subiectul “Răscoalei”. Eroul central este aici un Ion multiplicat în zeci şi sute de fiinţe care compun masa ţăranilor săraci din Amara.
Întocmai ca “Ion”, “Răscoala” este o carte în care cititorul e zguduit de vigoarea explozivă ce musteşte în fiecare episod, torturat de plasticitatea scenelor, cucerit de ansamblu.
Cu “Pădurea spânzuraţilor”, Liviu Rebreanu s-a dovedit un analist dintre cei mai pătrunzători al unui caz de conştiinţă - virtute anunţată de altfel încă în nuvela “Iţic Ştrul dezertor”, unde stările sufleteşti ale celor doi militari: caporalul Ghioagă şi soldatul Iţic, pe care cel dintâi a primit ordin să-l împuşte în taină, în adâncul pădurii, dar pe care îl face scăpat, sunt detectate cu o fineţe în care identificăm prezenţa marelui talent. Ceea ce în “Iţic Ştrul dezertor” fusese mai mult o notaţie devine în “Pădurea spânzuraţilor” motiv fundamental. Criza declanşată în conştiinţa lui Apostol Bologa la primirea ordinului de a lupta, ca ofiţer în armata austro-ungară, împotriva celor de o limbă cu el, prilejuieşte romancierului atât dezvăluirea unei psihologii sociale, a unei mentalităţi, care este a categoriei pe care personajul o întruchipează, cât şi scrutarea cutelor sufleteşti individuale celor mai adânci.
Obsesiile lui Apostol Bologa, stările prin care trece în diversele împrejurări parcurse: de la supravegherea execuţiei unui camarad ceh până în ceasul propriei execuţii, sunt detectate cu un simţ fără greş al adevărului psihologic. Imaginea spânzurătorii, cu care romanul începe şi se încheie, devine un simbol al terorii sufleteşti şi al morţii. Şi în romanul de război, Rebreanu a rămas până astăzi neegalat.
Preocuparea de a sonda profunzimi sufleteşti n-a fost un incident, ci constituie o constantă a scrisului lui Rebreanu. Subsidiară în marile romane ale pământului, “Ion” şi “Răscoala”, esenţială în “Pădurea spânzuraţilor”, această preocupare regenerează în “Crăişorul” un episod de neuitat: acele premergător execuţiei, în care Horea trăieşte un moment comparabil celui parcurs înaintea morţii lui Apostol Bologa. Impresionant este înfăţişată în “Ciuleandra” eclipsa spirituală a lui Puiu Faranga, cu subtila urmărire a alternării clipelor de luciditate şi de întunecime a minţii şi cu fixarea uluitoarelor scene în care tânărul, cedând impulsurilor pornite din zone obscure, dansează dement cu o gravitate de oficiant al unui ritual păgân, impus de o zeitate malefică. Sondaje psihologice sunt operate şi în scurtul roman “Jar”.