Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu„El singur e mai mult decât o întreagă operă literară. Ion e suficient ca să înfrunte timpul încă mult, foarte mult, de aici încolo.” (Camil Petrescu).Liviu Rebreanu, supranumit „ poet al Ardealului ” de către Tudor Vianu, a scris romanul „Ion” intre anii 1913 si 1920. Romanul este o operă deschisă, în care se dezvăluie aspecte noi din realităţile intime. Acest roman face saltul uriaş în evoluţia realismului românesc în raport cu semănătorismul.Titlul, foloseşte un nume socotit ca o momeală, Ion, fiind pentru public o provocare unde se vede limpede că mania orbeşte, patima întunecă judecata , specific fiind imaginii ţăranului ardelean.George Călinescu aprecia : „Ion e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea […] Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de martie liniştită.”
Este prezentată viaţa românească din Ardeal, prezentarea sufletului ţărănesc, lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă, afirmate prin şiretenie, lipsă de scrupule, cruzime.
Romanul „Ion”‚ „este tezaurul unei experienţe în care se oglindesc o provincie şi un popor”(Şerban Cioculescu). Scriitorul însuşi, aprecia în 1932 că „Ion şi-a stabilit un loc mai precis în istoria romanului românesc şi o reputaţie mai mare în conştiinţa publică.”
„Ion” este o poveste simplă, cu oameni simpli, dar adevăraţi, cu virtuţi şi servituţi umane şi sociale. Este o revărsare de trăire românească şi de suflet românesc.
Satul Pripas, din romanul lui Liviu Rebreanu, cu oamenii lui, cu mişcările lui sufleteşti, cu conflictele, cu mentalitatea, cu portul şi obiceiurile, e la fel cu oricare sat din Ardeal. În orice sat ardelenesc, de altă dată se putea întâlni povestea lui Ion al Glanetaşului, a Anei lui Vasile Baciu, a Floricăi sau a lui George Bulbuc însoţită şi de povestea familiei învăţătorului Zaharia Herdrelea. Scriitorul a demonstrat magnific că tematica rurală nu este o tema stoarsă dacă oglindeşti realitatea nuanţată , complexă şi profundă.
Universul artistic se structurează în jurul metaforei care are ceva din puterea miraculoasa a pământului. „ Pământul nu reprezintă doar o formă de proprietate, ci o entitate existenţială, pământul este integrat într-o concepţie de viată, problema pământului fiind, însuşi problema vieţii româneşti.”(Liviu Rebreanu).
Ceea ce l-a inspirat şi l-a impresionat a fost acea scenă petrecută la început de primăvară, când pământul era jilav şi lipicios, iar un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare s-a aplecat şi-a sărutat pământul („l-a sărutat ca pe o ibovnica” L. Rebreanu).
Prezentarea drumului alb mai degrabă o poteca desprinsă din drumul ce vine de la Cârlibaba creează spontaneitatea, fiind intim legată de sentimentele umane, ele aparţinând din strămoşi aceloraşi categorii istorice când omul făcea parte din natură şi mai puţin natura din gândurile lui. Cărarea este spaţiul pe care Ion se duce la pământurile sale şi tot pe ea vin, pe rând Ana şi Florica, la el.