Flori de Mucegai Tudor Arghezi

În poemul care prefaţează ciclul, împrumutându-i titlul, Arghezi îşi previne cititorul că versurile sale nu sunt efectul unei revelaţii, că-n ele nu trebuie căutată “slova de foc”, metaforă care, în “Testament”, sugera implicarea graţiei divine în actul de creaţie. Absenţa revelaţiei este afirmată insistent, prin repetarea negaţiei într-o enumeraţie:

“Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”.
(“Flori de mucigai”)

Amintind secundanţii fabuloşi ai evangheliştilor, taurul, leul, vulturul, Arghezi îşi situează versurile într-o opoziţie semnificativă în raport cu scrierile evangheliştilor.
Mai mult decât atât, versurile sale”de acum” înregistrează impresii stimulate de un real al vieţii pe care, chiar dacă îl percepe, firbra angelică a fiinţei noastre este incapabilă să le exprime, rostul de a le exprima revenindu-i fibrei demonice din noi. “Unghia îngerească” este “tocită”, epuizată sau nimicită de effort şi, în cele din urmă, retrasă, ascunsă, de nerecunoscut, astfel încât sarcina scrierii, deci a exprimării, a comunicării, este preluată de unghiile”de la mâna stângă”, mână care, în conformitate cu un străvechi simbolism, este asociată maleficului, demonicului.

Nu întâmplător, titlul poemului-prefaţă, ca şi al întregului ciclu, este un oximoron de ecou baudelairian – “Flori de mucigai”. Dacă primul termen, “flori”,aduce sugestia frumuseţii şi, în ultimă instanţă, a luminii, cel de-al doilea acţionează ca o forţă inversă, sugerând urâtul, descompunerea, răul şi, într-un plan nu foarte îndepărtat, întunericul. Imaginea derutantă, contradictorie, pe care o construieşte oximoronul, sugerează, de fapt, o lume a valorilor alterate, pervertite. Este lumea închisorii în care viaţa este reprimată, mortificată, pentru a ispăşi ceea ce oamenii consideră a fi o crimă.

Ca şi baudelairienele ”flori ale răului”, “florile de mucigai” îşi află punctul de sprijin în aşa numita estetică a urâtului, care, încă din secolul al XIX-lea, a făcut obiectul unui cunoscut tratat: K.Rosenkranz, “Estetica urâtului”, 1853. Începând cu Rosenkranz, a fost semnalată expresivitatea şocantă, fascinantă chiar, a urâtului ca modalitate de avertizare asupra imperfecţiunilor vieţii şi, totodată, generoasă sursă de efecte estetice ivite din sentimentul de repulsie, de aversiune sau de oroare.

Închisoarea, în prezentarea lui Arghezi, este un fel de bolgie a infernului dantesc în care, simbolic, omul este asociat viermelui. Sugestiv, locul de claustrare este redus à câteva componente: mocirlă, frig, cătuşe, lanţuri, zăbrele, păduchi, şobolani, zăvoare, mucegai, întuneric. Totuşi, în acest cadru al ororilor frumosul nu este absent. Dimpotrivă, erupe în teritoriul acesta impropriu, suprimându-l, atunci când osânditul reuşeşte să-i opună o realitate interioară mult mai puternică.

Frumuseţea, de care cel socotit vinovat a fost îndepărtat în scop punitiv, poatefi recuperată prin vis sau amintire, situaţie pe care o ilustrează poeme ca “Rada” sau “Tinca”. Mai mult chiar, moartea înseamnă eliberare de rău, readucere în lumină, restituire a frumuseţii, în ultimă instanţă:
“În beciul cu morţi, Ion e frumos,
Întins gol pe piatră, cu un fraged surâs…”
(“Ion Ion”)