Rezervaţiile din Munţii Siriu

Rezervaţiile din Munţii Siriu (Judeţul Buzău)

Munţii Siriu se află în centrul Carpaţilor de Curbură, fiind situaţi pe partea dreaptă a rîului Buzău. Ei reprezintă o unitate morfologică şi structurală bine conturată, cuprinsă între valea Crasnei la vest şi nord-vest, valea Buzăului la nord-est şi est, valea Siriului Mare la sud-vest şi valea Siriului la sud.
Sectorul central din munţii Siriului este format din cîteva culmi cu înălţimi mai mari de 1350 m, alcătuite în cea mai mare parte din gresii şi microconglomerate. Acestea aparţin unei unităţi geologice cunoscută şi sub numele de „unitatea gresiei de Siriu", deoarece acest tip de rocă este precumpă­nitor, fiind prezent în stratc cu grosimi mari. Pe ansamblu, ele formează un sinclinal şi un auticlinal faliat, orientat nord-est - sud-vest. Culmea principală Mălîia se desfăşoară de la nord la sud pe circa 4 km şi are versanţi abrupţi.
Reţeaua hidrografică are o desfăşurare aproape rad iară, situaţie care a dus la intersectarea în unghiuri diferite a stratelor grezoase şi la crearea unor văi a căror fizionomie diferă de la un sector la altul. Un element inedit în peisajul morfo­logic al Siriului îl reprezintă existenţa a două m icrodepre-siuni situate la baza abruptului estic al culmii Mălîia. Intr-una se află Lacul fără Fund. (Lacul Vulturilor), cu o suprafaţă de circa l ha şi o adîncime maximă de 2 m. El este lipsit de vegetaţie şi este situat Ia circa 1420 m altitudine, în spatele unor valuri de grohotiş vechi acumulat aici în timpul pleisto-cenului superior, cînd pe marile înălţimi carpatice dominau gheţarii, iar aici îngheţ-dezgheţul. La nord de aceasta, pe o treaptă structurală, la 1450-1460 m altitudine, există o micro-depresiune cunoscută sub numele de Lacul Sec. Este dreptun­ghiulară, cu suprafaţa de circa 2,5 ha şi acoperită cu vegetaţie menţinînd numai în partea de nord-vest ochiuri de apă adînci de 10-20 cm. Gh. Dihoru (1963), studiind vegetaţia acestui lac, a reuşit să identifice două asociaţii: Caricetum lasiocarpae, întîmpinat rezistenţe diferite din partea rocilor ce-i compu­neau. Ele au fost mai slabe pe pachetele de gresii şi deosebit de active pe cele marno-argiloase. Ca urmare, în tirnp, stratele mai dure au rămas în peisajul regiunii sub forma unor pereţi abrupţi ale căror capete superioare au fost transformate adesea în aliniamente de vîrfuri conice. Pe de altă parte, prin înde­părtarea stratelor mai puţin rezistente, s-au creat jgheaburi adînci. A rezultat deci un relief ruiniform de proporţii, care, privit de la distanţă, dă imaginea unor metereze de cetate.
Deşi primii germeni ai unui astfel de relief apar din mar­ginea satului Şindrilari, totuşi zona cu cele mai ample forme se desfăşoară începînd de la confluenţa Milcovului cu pîrîul Reghiu, spre sud, pe circa 2 km, pînă la punctul numit „Poar­ta Dracului".
În zona de confluenţă există două sectoare mai deosebite. Mai întîi, încă de departe, se impune privirii martorul de eroziune dintre Milcov şi despicătura din sud, prin care pă­trunde şoseaua. Este o culme secundară, îngustă, prinsă în meandrul larg pe care-l dezvoltă Milcovul. In lungul ei apar cinci aliniamente de gresii groase de pînă la 2 m, separate de altele ceva mai subţiri formate din marne şi argile. Cea mai complexă imagine este oferită de latura de sud a martorului. Aici apare cel mai frumos relief de jgheaburi şi creste care a trezit imagini artistice aparte. Al doilea sector este reprezen­tat de malul drept al Milcovului, In aval şi amonte de acest martor, pe circa 500 m, porţiune în care rîul traversează cea mai mare parte din fîşia depozitelor sarmaţiene. Ca urmare, în peisaj se distinge o suită de creste cu versanţi abrupţi, alcă­tuiţi din gresii şi văi înguste, văiugi sau simple şanţuri de şiroire adîncite în rocile mai moi. Peisajul este completat de vegetaţia bogată instalată pe depozitele de pantă. In a-monte, albia Milcovului are o direcţie aproape paralela cu faciesul sarmaţian şi, ca rezultat, în fizionomia ei se impun pereţii abrupţi de pe versantul drept, mai ales cînd acesta este alcătuit din gresii. Ultimul sector al rezervaţiei se găseşte în satul Valea Milcovului, la confluenţa cu Pîrîul Creţului. Aici relieful ruiniform complex a fost creat prin acţiunea conjugată a mai multor agenţi şi procese. Mai întîi, eroziunea laterală exercitată în malul concav al Milcovului a dus la intersectarea mai multor aliniamente de strate groase de gresii, în al doilea rînd, a. intervenit şiroirea, care a erodat
Adînc în faciesurile friabile, formînd jgheaburi adînci de cîţiva metri şi lungi de peste 30 m. Impresionează în peisaj goliciu­nea pereţilor de gresii, mărimea jgheaburilor, micile cascade de pe pîrîul Creţu şi vegetaţia săracă, reprezentată mai ales prin cătină, jugastru , mojdrean , sînger. Particularităţile geologice determinate de modul de dis­punere a stratelor, bogăţia depozitelor fosilifere, cît şi indivi­dualitatea geomorfologică a regiunii sînt criteriile care au stat la baza instituirii regimului de ocrotire, pe o suprafaţă de 125 ha. Cercetările floristice efectuate în această rezervaţie de CI. Horeanu (1980) au scos în evidenţă prezenţa a 301 specii de plante vasculare. Dintre speciile eura-siatice, europene şi central-europene, CI. Horeanu ş.a. citează ovăsciorul, gălbenelele, bărboasa turta ciucurele,
O mare însemnătate o au elementele submediteraneene reprezentate prin: mojdrean, unghia găii roşii , dîrmozul Dintre elementele pontice, cităm speciile: inul sălbatic , saschiul , pecetea lui Solomon ciucuşoara , gura lupului ş.a.
După vizitarea rezervaţiei, putem înainta pe valea Mil-covului încă 4 km pentru a admira „Focul viu" de la Andreiaşu, o interesantă rezervaţie geologică. De aici, urmînd dru­mul ce trece peste deal la Nereju, vom avea posibilitatea de a ne continua excursia fie prin satele din Depresiunea Vrancei, fie de a urca în munte pe Zăbala, trecînd şi pe la cascada acesteia („La gîlgaie").