Poluarea Sonora

Omul traieste in lumea sunetelor si zgomotului. Sunetul se defineste prin vibratiile mecanice ale mediului care se transmit la aparatul auditiv.
Zgomotul este sunetul puternic, necoordonat.
Unitatea de masura a intesitatii sunetelor este decibelul (db). Este o unitate de masura relativa, avind ca baza logaritmul raportului intre intesitatea zgomotului dat si intesitate de referinta, stabilita conventional ca fiind presiunea vibratiilor sonore de 0, 0002 dine/cm si care a fost considerata ca limita de jos a sunetelor audibile de catre om. Tinind seama de scara logaritmica, inseamna ca sunetele cu intensitatea de 10, 20, 30 db reprezinta depasirea de 10, 100, 1000 ori a pragului inferior al intesitatii.
Omul percepe sunete cu o frecventa intre 16 si 20000 vibratii pe secunda si cu o intensitate intre 0 si 120 db (de 10 000 000 000 000 ori peste pragul minim.) Zgomotul produs de o convorbire se situiaza intre limitele de 30 si 60 db.
Nivelul de 20-30 decibeli este inofensiv pentru organismul uman, acesta este fonul sonic normal.
Limita sunetului este 80 decibeli. Sunete de 130 decibeli provoaca senzatia de durere, iar de 150 decibeli este insuportabil. (in secolele trecute exista termenul de moarte sub clopot)
In naura sunetele puternice sunt o rarietate, zgomotul este slab si de obicei de scurta durata.
Sunetele sunt indispensabile existentei animale si umane. Sunete precum murmurul apei unui izvor, freamatul frunzelor sunt intotdeauna placute omului, ele linistesc, scot stresul.

Dar aceste sunete devin tot mai rare, fiind inlocuite de zgomotul provocat de industrie si transport.
Marea majoritate a activitatilor omenesti este generatoare de zgomote. Poluarea sonora poate fi genrata de surse naturale si surse artificiale.
Sursele naturale sunt eruptile vilcanice, cutremurele, alunecari de teren, vueitrul unei cascade,etc…
Sursele artificle de zgomot pot fi surse generatoare de zgomot in mediul ambient: sunetul sirenelor, soneriile, calxoanele, zgomotul produs de traficul auto sau aerian. (Traficul aerian in special cel supersonic prezinta o sursa de zgomot cu implicatii puternice. Unele motoare aviatice se aud de la 30 km.)
Masuratorile efectuate in orasele mari arata ca nivelul zgomotului in orele de virf depaseste cu mult standartele si normele sanitare.
Surse generatoare de zgomot in spatiul de lucru. In cabina unor camioane de mare putere s-au masurat uneori zgomote cu intensitati intre 90 si 11 dB. Zgomotele din intreprinderi influenteaza nefavorabil rezultatele economice si efcienta producerii. Se apreciaza ca doar in SUA circa 170 000 persoane cu virsta intre 50 si 59 ani au capacitate de auz diminuata datorita activitatii in medii cu cote inalte ale zgomotului.
Este foarte ridicat nivelul zgomotului industrial, in unele intreprinderi el este la nivelul de 90-100 decibeli, dar si acasa nu este mai liniste.
In prezent se studieaza actiunea zgomotului asupra organismului uman. cercetarile au arata ca nivelul foarte mare actioneaza negativ, dar si linistea apsatoare produce reactii patiologice. Sunete de o anumita intesitate sunt necesare in special la efectuarea diferitor calcule.
Fiecare individ interpereteaza zgomotul in mod diferit. Foarte mult depinde de virsta, temperament, starea de sanatate, factori externi.
Sunetele de o intensitate mare afecteaza aparatul auditiv, centrele nervoase, pot produce reactii dureroase si chiar socul.
Poluarea sonora provoaca la nivelul organismului uman o serie intreaga de efecte incepind cu usoare oboseli auditive pina la stari nevrotice grave si chiar traumatisme ale organului auditiv.
Sunetele cu o fecventa mai ridicata sunt mai periculoase decit cele cu o frecventa joasa.
Durata zgomotului.
Intr-un mediu in care intensitatea este de 120 db, omul poate fi activ doar 2 minute.
Cel mai comun efect al zgomotului este afectarea echilibrului neurovegetativ, care se poate produce la intensitati de circa 60 db.
Zgomotul poate provoca diminuarea volumului caloric, afectarea functiilor circulatorii, schimbari ale ritmului inimii si ale presunii sanguine, nevroze stomacale, insomnii. Zgomotul poate genera stari de teama si incomoditate, diminueaza atentia si siguranta. Traumatismele provocate de zgomot se refera la ruperea timpanului, lezarea organului Corti, etc…
Experientele efectua de catre cercetatori pe maimute au aratat ca zgomotele excesive produc efecte fiziologice complexe. Zgomotele echivalente cu cele suprtate de oameni in activitatea lor cotidiana au produs la maimute o crestere cu peste 30% a tensiunii arteriale, o crestere a nivelului glucozei in singe.
Organele auditive sunt intr-o legatura puternica cu sistemul nervos central, diferite categorii de zgomot pot afecta orice tesut al organismului, orice celula sau formatiune intracelulara si pot provoca diferite forme de imbolnaviri.
Actiunea primara a zgomotului puternic influenteaza negativ nu doar asupra urechii, dar are si urmari neurologice - ameteli, cefalee, oboseala. Muzica purenica poate crea stari de depresie.
Zgomotul e foarte periculos, actiunea sa se manifesta cu timpul, pe nesimtite. Tot mai frecvent in lumea medicala se vorbeste despre maladia zgomotului, cu afectarea sistemului nervos si auditiv.

MUZICA SACRA
de prof.Cezar Geanta, Bucuresti

1.Introducere
"Avand de a face cu probleme de insemnatate vesnica, este esential ca sa fie pastrata cu claritate in minte puterea uriasa a muzicii. Ea are puterea sa inalte sau sa corupa; ea poate fi folosita in slujba binelui sau a raului; ea are puterea de a supune firile aspre si necultivate; puterea de a inviora gandirea si a trezi simpatia, de a contribui la armonia in actiune, si de a alunga intristarea si acele prevestiri care distrug curajul si slabesc efortul." Educatia, p 168 (original).
La inceput Dumnezeu a dat omului muzica pentru ca prin ea sa laude pe Creatorul sau si odata cu aceasta sa ajute la propria-i inaltare in spirit. Dupa cadere, muzica a mai capatat un rost aparut ca o necesitate noua: ajutor in lupta cu pacatul, (balsam pentru sufletul ranit de pacat, scut contra ispitelor). Satana a stiut insa cum sa anihileze puterea muzicii edenice: prin pervertirea acesteia.
Razboiul milenar dintre Dumnezeu si Diavol se duce si pe taramul muzicii. Printul raului a creat o muzica a sa, cu ajutorul careia tine milioane de oameni in slujba instinctelor si prin care urmareste decaderea, poluarea adevaratei muzici, care stie ca este binefacatoare relatiilor omului cu Divinitatea.
Cum aratau melodiile sfinte de la inceputul zidirii ?
Negresit ca erau melodii infinite, asa cum este muzica sferelor care prin miscarea lor in spatii produc o muzica linistita continua. Muzica naturii, a valurilor, a frunzelor, a lanurilor de grau, ne sugereaza intrucatva caracterul acelei muzici date omului odata cu stapanirea asupra Edenului. Ea era fara rimt in acceptiunea moderna a cuvantului, se canta la unison si nu avea un centru tonal de gravitatie. Maniera aceasta de cantare a durat aproximativ cinci mii de ani, mai precis pana la sfarsitul primului mileniu crestin, cand in muzica de cult isi face aparitia cantarea pe doua si pe trei voci in cvinte, cvarte si octave paralele. Noua forma de cant armonic este atribuita calugarului Hucbald, precum si lui Guido d' Arezzo, acestia doi fiind cei care au notat astfel de tehnici corale; apoi apare (sec.XI-XII) cantarea in terte si sexte paralele, care in mod curent se numea "faux-bourdon". Din aceste tehnici primitive de armonizare se dezvolta la inceputul sec.XIV arta contrapunctului, cu regulile ei precis determinate.
Revenind la vechea cantare de cult ebraica putem trage conluzia certa ca ea se executa la unison in trei maniere: solo sustinut de cantor, cor la unison dublat de instrumente care raspundeau la unele fraze cantate de cantor, cantatul coral al comunitatii. Popoarele antice nu cunosteau cantarea polifonica si nici evreii nu foloseau alt mod de cantare decat cel monodic (unison). Ritmul acestor cantari era cel vorbit (parlando rubato).
Acest fel de cantare a fost practicat si de primii crestini din Asia Mica sau chiar din Europa. Melodiile ebraice au trecut odata cu doctrina crestinismului in toate comunitatile nou intemeiate. Limba de propagare era limba greaca. Adaptarea cantecelor ebraice la limba literara greaca s-a realizat odata cu asimilarea de intonatii populare specifice fiecarei regiuni. La procesul de cristalizare a noii muzici numite bizantine dupa numele celui mai mare centru cultural est-european, Bizantis, care in anul 330 va deveni capitala Imperiului Roman de Rasarit cu numele imparatului roman Constantin, au participat trei factori: melodiile ebraice initiale, cultura muzicala greaca, cu o teorie muzicala si o notatie de mai multe secole stabilita si cultura populara romana.
Din Orient diferiti calatori, calugari sau preoti (unii veniti la studii, altii fiind in exil) duc spre occident muzica crestina bizantina impreuna cu sistemele modale grecesti in care se canta aceasta muzica de cult. Printre acestia mentionam pe Hilarie din Poitiers, Ambrozie din Milano si viitorul papa Grigore cel Mare, care a avut functia de ambasador la Constantinopol. Acesta din urma era un om erudit si un muzician de mare cultura; el studiaza muzica bizantina si "importa" acel "okto-ehos", cele opt glasuri pe care biserica romano-catolica le va numi moduri. Primul era ( , protos ehos (glas de re) si simboliza aerul. Al doilea era ( deuterus ehos, (glas de mi) si simboliza pamantul, al treilea era ( tritros ehos, (glas de fa) si simboliza apa, al patrulea ( tetrardos ehos, (pe nota sol), simbolizand focul. In afara de aceste patru glasuri (moduri), care se numeau autentice, grecii mai aveau inca patru moduri derivate din acestea numite plagale si incepeau cu o cvinta mai jos decat modurile autentice de unde si prefixul de "hipo" (dedesubt) - de exemplu: autenticul dorian genera plagalul hipodorian (Mi - La).
Fara a intra in amanuntele constructiei acestor moduri sau glasuri bisericesti vom afirma ca acest sistem muzical preluat de catre occidentali pe vremea Papei Grigore cel Mare (sec.VI spre sfarsit) va forma baza teoretica a muzicii cultice si culte pentru o lunga perioada istorica ce se masoara cu secolele (aproximativ 12 secole). Abia pe vremea lui Bach teoreticienii pun bazele teoriei tonalitatilor temperate, asa cum le cunoastem azi, pornind de la modurile medievale sistematizate de Gioseffo Zarlino (1517-1590): ionianul (do major) si eolianul (la minor) cu variantele lor si cu transpunerea acestora pe toate treptele scarii cromatice.
Sa revenim insa la primele secole crestine pentru a urmari caracterul muzicii de cult promovate si recomandate de catre oamenii lui Dumnezeu din vremea aceea, ca si unele opinii al esteticienilor vremii in legatura cu aceasta muzica.
Dintr-un text latin din sec.IV aflam urmatoarele recomandari:
"Cand ne aflam in prezenta lui Dumnezeu, trebuie sa avem o mare retinere si nu o voce stralucitoare. Calugarii nu s-au retras in acest desert pentru a avea glasul puternic, pentru a modula imnurile, pentru a aranja ritmurile, a agita mainile si picioarele, alergand ici colo; se cuvine sa aducem rugile noastre lui Dumnezeu cu frica si spaima, cu lacrimi si suspine, respect, constrangere si umilinta vocii. Va veni timpul cand crestinii vor corupe cartile sfinte ale evangheliilor, ale sfintilor apostoli si ale divinilor profeti, edulcorand Scriptura si compunand cantilene... Ratiunea lor se va dizolva in melodiile si discursurile paganilor".
Intr-un fel asemanator da sfaturi muzicale si un conational de-al nostru din Dacia romana, pe nume Niceta, nascut in jurul anilor 336 sau 340 in Tracia de sud, format de scoala ecleziastica latina si cunoscator al limbilor si culturilor grecesti si latine.